L'Osservatore Romano - un articol de Anca MĂRTINAŞ: «Frate, te-am consacrat pentru martiriu»

Sâmbătă, 30 octombrie, va fi beatificat în România Episcopul Szilárd Bogdánffy

«Frate, te-am consacrat pentru martiriu»
de Anca MĂRTINAŞ

Era 2 octombrie 1953 când episcopul de origine maghiară Szilárd Bogdánffy murea ca martir în închisoarea comunistă de la Aiud, oraş românesc al Transilvaniei, la numai 42 de ani. Nici până astăzi nu există un mormânt la care să se facă rugăciuni, deoarece morţii din închisoarea de la Aiud, ca şi din alte închisori politice ale regimului, erau înmormântaţi noaptea, în gropi comune sau în morminte fără curci şi fără vreo referinţă la identitatea lor. În oraş există un cimitir cu un nume înspăimântător – „Râpa robilor” – unde se înalţă un monument numit „Golgota Aiudului”, reprezentând o cruce imensă sprijinită de alte cruci, simbol al suferinţelor de nedescris pătimite de cei care au acceptat să poarte crucea martiriului pe umerii lor.
Această istorie de durere şi de credinţă va fi retrăită sâmbătă dimineaţă, 30 octombrie, în Catedrala din Oradea Mare, în România, unde Episcopul Bogdánffy va fi proclamat fericit. Ritul de beatificare va fi prezidat de Arhiepiscopul Angelo Amato, Prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, care îl va reprezenta pe Papa Benedict al XVI-lea, iar Sfânta Liturghie, la care vor participa prelaţi români, unguri, sârbi, ucraineni şi austrieci, va fi celebrată de Cardinalul Péter Erdö, Arhiepiscop de Esztergom-Budapesta şi Primat al Ungariei.
Născut la 21 februarie 1911 la Crna Bara, teritoriu care astăzi aparţine Serbiei, Szilárd Bogdánffy a trăit mai întâi la Timişoara, în România, unde a făcut o parte din studii, pe care le-a continuat apoi în Ungaria, la Budapesta. Evaluările profesorilor lui scoteau în evidenţă îndeosebi „zelul şi modestia lui, viaţa sa spirituală puternică şi profundul interes faţă de Biblie”. Hirotonit preot la Oradea, în 1934, s-a implicat imediat într-o rodnică activitate didactică în diferite şcoli din oraş, fără să neglijeze vreodată îngrijirea pastorală a sufletelor, îndeosebi ca îndrumător spiritual şi confesor. Profunzimea sfaturilor sale era exemplară în amintirea credincioşilor, a elevilor şi a confraţilor preoţi care, în ciuda cortinei groazei care impunea tăcerea asupra martirilor Bisericii în timpul comunismului, aminteau fără încetare sfaturile lui înţelepte şi sfinţenia lui.
A dat dovadă foarte curând de un real talent pedagogic îmbinat cu un profund simţ al răspunderii, calităţi care s-au dovedit indispensabile în vremurile grele de război, cu bombardamente, foamete, sărăcie, legi rasiste. Chiar dacă nu s-a implicat niciodată în mod activ în viaţa politică, a ştiut să ia decizii curajoase împreună cu alţi profesori de la Institutul teologic romano-catolic din Oradea, aşa cum a fost gestul de a oferi cu generozitate adăpost elevilor evrei care au fost salvaţi datorită inserării lor printre studenţii teologi.
După infernul războiului a urmat coşmarul regimului ateu, cu propaganda împotriva Bisericii şi a slujitorilor ei, cu închiderea seminarelor teologice şi a şcolilor catolice şi suprimarea tuturor institutelor de viaţă consacrată. Era începutul unui regim care avea să stăpânească în România mai bine de patruzeci de ani şi care a deschis larg drumul spre martiriu al Bisericii.
În acea perioadă János Scheffler, Episcop de Satu Mare şi Administrator Apostolic de Oradea Mare, a simţit nevoia de a avea alături de el o personalitate puternică, fără umbre şi ezitări, pentru a face faţă dificultăţilor şi riscurilor vremii. A decis astfel să-l numească pe Bogdánffy secretar-director al aulei episcopale din Oradea Mare şi consilier episcopal de Satu Mare şi Oradea. Era la 16 aprilie 1947. Un an mai târziu, conform dispoziţiilor papale, Episcopul Scheffler l-a numit pe Bogdánffy ordinariul secret al diecezei pentru a asigura conducerea pastorală în cazul în care ar fi fost împiedicat să-şi exercite mandatul episcopal din pricina deportării sau a arestării. În mare taină, la 14 aprilie 1949, Szilárd Bogdánffy a fost consacrat episcop de către nunţiul apostolic de atunci Gerald Patrick O'Hara, în capela Nunţiaturii Apostolice din Bucureşti.
Din păcate, autorităţile comuniste au aflat de consacrarea episcopală a lui Bogdánffy şi i-au propus acestuia să devină un colaborator al lor pentru a înfiinţa o Biserică catolică naţională separată de Roma. Dar tânărul episcop, care avea pe atunci numai 38 de ani, nu a cedat şi, pe deplin conştient de riscul de a-şi pierde viaţa, a ales „să nu fugă niciodată, temător, din faţa lupilor”.
A fost arestat la Oradea la 3 septembrie 1949 şi închis în închisoarea securităţii din oraş, unde va rămâne până la sfârşitul anului 1951. Va fi transferat apoi în alte închisori, ale căror nume, legate de localităţile unde se aflau, le dau şi acum fiori românilor atunci când le amintesc: Jilava, Sighet, Capul Midia, Aiud. Închisoare după închisoare, torturi după torturi, suferinţele atroce i-au slăbit sănătatea. Condamnarea definitivă a sosit la începutul anului 1953, la Oradea, dinaintea unui tribunal militar: 12 ani de muncă forţată. Sănătatea sa precară l-a condus curând la moarte, survenită la 2 octombrie 1953.
Astfel, doctorul în teologie, preotul care i-a însoţit de multe ori pe credincioşi cu rugăciunile sale şi care i-a îndrumat cu sfaturile sale spirituale, profesorul care împărtăşise prin cuvintele sale darul ştiinţei, poliglotul care ştia să comunice cu uşurinţă în diferite limbi, s-a stins în singurătatea unei celule de la închisoarea din Aiud, fără un cuvânt de mângâiere.
Episcopul greco-catolic de Lugoj, Ioan Ploscaru, a dat mărturie despre el în memoriile sale din închisoare, descriindu-l drept un om blând şi modest, şi povesteşte că pentru disponibilitatea sa în a-i ajuta cu generozitate pe ceilalţi, Bogdánffy a fost torturat şi izolat într-o celulă fără ferestre, atât de strâmtă încât îi era imposibil deţinutului să se întindă ca să se culce. Szilárd Bogdánffy nu a putut să vorbească niciodată despre suferinţele sale. Singurele rânduri autobiografice pe care le avem în acest sens sunt: „Oasele de la picioare mi-au fost dislocate, căci am primit 72 de lovituri la tălpi”.
Se povesteşte că după consacrarea lui episcopală, Episcopul Gerald Patrick O'Hara i-ar fi spus: „Frate Szilard, te-am consacrat pentru martiriu”. Împreună cu alţi confraţi întru episcopat şi preoţie, şi-a dat viaţa pentru Cristos, în deplină fidelitate faţă de Biserică şi faţă de Papa.
Pentru Biserica Catolică din România este un mare eveniment, deoarece Szilárd Bogdánffy este primul care este beatificat, dintr-o serie de episcopi şi preoţi martiri, victime ale regimului totalitar. Actualul episcop de Oradea Mare, László Böcskei, şi-a manifestat marea bucurie pentru această apropiată beatificare, la care i-a invitat pe toţi credincioşii, fără distincţie de etnie sau confesiune religioasă. În plus, şi-a exprimat speranţa că beatificarea lui Bogdánffy va fi „o ocazie pentru a ne manifesta credinţa şi un izvor de armonie şi de fraternitate pentru locuitorii din întreaga regiune”.

(Articol apărut în L'Osservatore Romano din 29 octombrie 2010; traducere de Cristina Grigore)

Fericitul Bogdánffy Szilárd, episcop martir

Rugaciuni si textele liturgice pentru Fericitul Bogdánffy Szilárd.

O scurta sinteza despre viata Fericitului Bogdánffy Szilárd.

Bat clopotele pentru beatificarea ep. Bogdánffy Szilárd

Bucureşti: www.arcb.ro

În data de 14 octombrie 2010, ÎPS Ioan Robu, Arhiepiscop Mitropolit Romano-Catolic de Bucureşti, i-a informat pe preoţii din Arhidieceza Romano-Catolică de Bucureşti printr-o Scrisoare circulară că pe data de 30 octombrie a.c., la Oradea, în Catedrala episcopală romano-catolică va avea loc ceremonia de beatificare a Episcopului Szilard Bogdanffy, martir al Bisericii Catolice din România. La Sfânta Liturghie de beatificare va participa şi Excelenţa sa, Arhiepiscop Mitropolit Ioan Robu.

Pentru a marca această sărbătoare a Bisericii Catolice din România, în bisericile din întreg teritoriul Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti vor fi trase clopotele sâmbătă, 30 octombrie, la ora 11, timp de 15 minute.

Iaşi: Comunicatul PS Petru Gherghel (www.ercis.ro)

COMUNICAT

Către preoţii, persoanele consacrate şi credincioşii Diecezei de Iaşi

În ziua de sâmbătă, 30 octombrie, Biserica Romano-Catolică de Oradea va trăi un moment de mare bucurie sufletească şi de împlinire spirituală, când episcopul martir Bogdánffy Szilárd va fi declarat fericit al Bisericii Catolice.

Participând şi noi la bucuria fraţilor Episcopiei de Oradea, în sintonie cu toţi ceilalţi episcopi, preoţi, persoane consacrate şi creştini, romano-catolici şi greco-catolici, vom înălţa rugăciuni de preamărire către Dumnezeul nostru, autorul sfinţeniei.

Pentru această zi, dorim ca participarea noastră să se concretizeze într-un gest de comuniune, iar la ora 11.00, dispunem să se tragă clopotele în toate bisericile Diecezei de Iaşi ca pentru zilele de sărbătoare, marcând astfel ridicarea la cinstea altarelor a primului episcop martir din România.

Cu mulţumiri pentru spiritul de comuniune şi cu dorinţe ca şi noi să trăim această bucurie la declararea ca fericit a martirului nostru, ep. dr. Anton Durcovici, ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze ţara noastră cu oameni sfinţi şi cu eroi în credinţă!

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

Mesajul pastoral al Episcopilor Catolici din România, octombrie 2010

Către Clerul diecezelor şi eparhiilor din România,
tuturor persoanelor consacrate,
iubiţilor credincioşi şi credincioase.

Episcopii catolici din România, întruniţi în sesiunea de toamnă a Conferinţei episcopale, la Lugoj, având în vedere situaţia actuală a ţării, doresc să vă transmită un mesaj pastoral.

„Caritas enim Christi urget nos” (2Cor 5,14), caritatea Domnului nostru Isus Cristos ne îndeamnă pe noi, ca Biserică (instituţie divino-umană ce trebuie să se îngrijească de binele sufletesc al credincioşilor catolici şi nu numai), să împărtăşim problemele dificile ale timpurilor actuale şi să reflectăm asupra modalităţilor în care am putea veni în sprijinul pastoral al celor care au de suferit de pe urma actualei perioade de criză economică şi politică pe care o traversează România.

Aşa cum a subliniat în repetate rânduri în ultima vreme Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, criza prin care trecem este în primul rând una de ordin moral. De aceea, orice putere, dacă nu este bazată pe o responsabilitate morală şi nu este motivată de un profund respect al persoanei, înseamnă distrugerea umanului în sens absolut.

Suntem cu toţii conştienţi de efectele crizei şi simţim urmările dramatice ale măsurilor de austeritate. Acestea au afectat la noi mai ales pe lucrătorii din sectorul public, pe cei care îi educă pe copii, pe cei care îngrijesc bolnavii, pe cei care asigură liniştea publică, dar şi persoanele în vârstă şi în general familiile vulnerabile, adică pe acelea cu venituri mici. Aceste soluţii de criză sunt propuse în numele solidarităţii, solidaritate care nu ţine seama de dialogul şi de consensul social, care nu respectă transparenţa deciziilor şi a actului de guvernare, care doreşte restrângerea dreptului la liberă exprimare, şi care astfel nu poate fi decât “o vorbă goală care amăgeşte” (Ef 5,6). Consecinţele le putem vedea cu toţii în viaţa de fiecare zi, iar ele se agravează de la o lună la alta: acutizarea sărăciei, precaritatea locurilor de muncă, degradarea actului medical şi al celui educativ, creşterea migraţiei forţei de muncă cu urmări dezastruoase în planul dezbinării familiei, abandonul şcolar, consumul de droguri, pierderea gustului şi a respectului pentru darul cel mai de preţ făcut de Dumnezeu omului: viaţa.

De aceea dorim să reafirmăm cu putere demnitatea persoanei umane şi necesitatea răsplătirii muncii cu un salariu corespunzător ce permite un nivel de trai decent şi oferă condiţiile necesare creşterii, educării şi formării tinerei generaţii. Reamintim şi subliniem faptul că persoanele cu dizabilităţi, cele în vârstă, bolnavii, săracii, orfanii, migranţii şi alte categorii de persoane ce necesită asistenţă social-caritativă, sunt cetăţeni cu dreptul la o viaţă decentă, iar măsura grijii faţă de acestea reflectă de fapt nivelul de civilizaţie al unei naţiuni.

Dorim de asemenea să subliniem că întregul context actual, oricât de dificil ar părea, trebuie să constituie pentru noi creştinii o ocazie de întărire în credinţă şi speranţă în iubirea lui Cristos, o invitaţie la a nu ne închide sufletele în egoismul propriilor probleme şi necesităţi, ci dimpotrivă, întorcându-ne spre Cristos, prin convertire şi rugăciune, să regăsim acele valori creştine care, punându-ne împreună, ne ajută să putem răspunde unor probleme ale semenilor noştri. Astfel, încurajăm apostolatul ordinelor şi congregaţiilor călugăreşti, asociaţiile Caritas diecezane, asociaţiile persoanelor cu dizabilităţi, asociaţiile pentru viaţă, educarea şi catehizarea tinerei generaţii la diferite niveluri.

„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt 11,28).

Cristos Domnul ne cheamă şi astăzi să ne apropiem cu încredere de El, mai cu seamă atunci când suntem obosiţi sau în dificultate şi ne promite că, dacă vom şti să învăţăm blândeţea şi smerenia Lui, vom găsi odihnă sufletelor noastre. Noi, Păstorii Bisericii din România, împărtăşind dificultăţile credincioşilor noştri, vă asigurăm de rugăciunile noastre pentru fiecare dintre voi şi pentru cei care actualmente au fost rânduiţi la cârma ţării, pentru ca Domnul să-i lumineze şi să-i responsabilizeze asupra împlinirii misiunii de care vor trebui şi ei să dea socoteală la timpul potrivit.

„Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi!” (2Cor 13,13).

+ Ioan Robu

Arhiepiscop-Mitropolit de Bucureşti

Preotii sunt la Roma...

Intalnirea Mondiala a Preotilor la Roma 9/06/10

Cardinalul Mindszenty, un martir al timpurilor noastre

Un articol din „Lumea Catholica”, aprilie 2010
Sursa: This Rock, ianuarie-februarie 2010
Autor: Matthew E. Bunson
Traducere: Radu Capan

Cardinalul Jozsef Mindszenty
La 18 februarie 1946, un număr de 32 de Episcopi şi Arhiepiscopi din lumea întreagă s-au reunit la Roma pentru a primi de la Papa Pius al XII-lea însemnele purpurii, simbol al ridicării lor la statutul de membri ai Colegiului Cardinalilor. A fost prima ceremonie de acest fel după cel de-al doilea război mondial, iar Papa Pius al XII-lea a făcut atunci şi mai internaţional Colegiul Cardinalilor, numind prelaţi din Brazilia, Liban, Australia, SUA, Cuba, Mozambic şi China. În timp ce îi dădea însemnele de Cardinal unuia dintre noii membri i-a spus: “Dintre cei 32, tu vei fi primul care vei suferi martiriul simbolizat de această culoare roşie”. Cuvintele i-au fost profetice, după cum avea să se dovedească în scurt timp: Cardinalul Jozsef Mindszenty, Arhiepiscop de Esztergom, Ungaria, a fost arestat şi torturat, devenind un simbol al martiriului catolic.

Un păstor între două războaie
Jozsef Pehm s-a născut în Mindszent, pe atunci în Austro-Ungaria, astăzi în Ungaria, la 29 martie 1892, fiul unor ţărani catolici practicanţi. Mai apoi şi-a schimbat numele de familie, cu sonoritate germană, în Mindszenty, în onoarea locului său de baştină. A răspuns chemării la preoţie, fiind hirotonit în 1915, în mijlocul primului război mondial. După grozăvia războiului şi dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, în 1919, Ungaria a devenit pentru scurtă vreme Republica Sovietică Ungaria, sub conducerea lui Bela Kun.
Când regimul comunist de scurtă durată a propus preluarea agriculturii de către stat, dorind acelaşi lucru apoi cu şcolile catolice, Mindszenty a luat public poziţie. Comuniştii au răspuns arestându-l pe tânărul preot. A fost eliberat atunci când Kun a pierdut puterea, în august 1919, dar nu a fost ultima experienţă de închisoare a lui Mindszenty. În 1941, liderii Ungariei, în înţelegere cu Hitler, au trimis mii de tineri unguri să moară în Rusia pentru cauza nazistă. Nu a fost suficient pentru nazişti, care suspectau că ungurii caută să negocieze o pace separată cu Aliaţii. Germania a lansat atunci Operaţiunea Margareta, de ocupare a Ungariei, în martie 1944. Maşina de teroare nazistă a invadat atunci ţara.
Cu doar 15 zile înainte, pr. Mindszenty a fost numit Episcop de Veszprem. A fost consacrat chiar în contextul ocupării naziste a Ungariei, petrecându-şi următoarele luni încurajându-şi turma şi asistând cât mai mulţi dintre evrei, ca să scape de arestare şi de deportare. Munca sa de salvare a evreilor şi de încurajare a rezistenţei a atras în curând atenţia Sicherheitsdienst – serviciul secret nazist – precum şi a Gestapoului. A fost închis la 27 noiembrie 1944, iar la 20 aprilie 1945 a fost eliberat odată cu căderea regimului pro-nazist. Deja Mindszenty era erou naţional, atât pentru catolici cât şi pentru protestanţi, onorat în special pentru ajutorul dat evreilor.
Ca recunoaştere a aptitudinilor şi curajului său, Papa Pius al XII-lea l-a numit la 2 octombrie 1945 Arhiepiscop de Esztergom. Cu această numire, Mindszenty a devenit primatul Ungariei şi astfel un simbol al Bisericii în faţa naţiunii. Papa Pius nu a mai aşteptat mult, şi în anul următor l-a creat Cardinal, cu acea ocazie “profeţind” vremuri întunecate pentru Ungaria. Armata Roşie sovietică a ocupat Ungaria, câştigând Budapesta după violenta bătălie din aprilie 1945. Ocupaţia sovietică a durat doi ani, timp în care, în noiembrie 1945, au fost organizate alegeri libere. Dar ocupanţii ruşi au refuzat să permită formarea noului guvern. Comuniştii au început să exercite presiuni, iar miliţia secretă, nou formată, a început, cu ajutorul sovieticilor, arestarea şi exterminarea întregii opoziţii. Ultimii lideri democratici au fost trimişi în exil sau deportaţi în Siberia. În 1948, Ungaria intra astfel sub deplinul control al comuniştilor.

Pentru Dumnezeu şi pentru Ungaria
Dictatorii au înţeles cu claritate că Biserica era un obstacol uriaş în calea programului lor. De aceea s-au ocupat într-o primă etapă de confiscarea celei mai mari părţi a pământurilor Bisericii, în special a celor agrare. Apoi au preluat toate cele aproape 5.000 de şcoli catolice şi au pus acolo ca profesori marxişti înflăcăraţi. Catolicii care au protestat împotriva schimbărilor au fost arestaţi sub acuzaţia de a fi contra-revoluţionari şi a se fi angajat în conspiraţii împotriva guvernului. Erau preocupaţi în mod special, desigur, de liderul catolicilor maghiari, Cardinalul Mindszenty.
Cardinalul Mindszenty a protestat. A vizitat fiecare oraş şi fiecare sat şi i-a îndemnat pe maghiari să se împotrivească paşnic noilor legi, să respingă minciunile guvernului, şi să fie fermi în a refuza să cedeze pământurile şi şcolile aparţinând Bisericii. În noiembrie 1948, a dat ceea ce s-a dovedit a fi ultima lui scrisoare pastorală. Deşi interzisă, ea a devenit publică fiind transmisă pe calea undelor de Vocea Americii. Cardinalul a declarat: “Lupt pentru Dumnezeu, pentru Biserică şi pentru Ungaria… În comparaţie cu suferinţele poporului meu, propria mea soartă nu are importanţă. Nu îi acuz pe acuzatorii mei… Mă rog pentru cei care, după cuvintele Domnului, ‘nu ştiu ce fac’. Îi iert din adâncul inimii mele.”
La 26 decembrie 1948 – în sărbătoarea Sf. Ştefan – reşedinţa Cardinalului a fost înconjurată de securişti şi Mindszenty a fost arestat în faţa mamei sale în etate şi a ajutoarelor sale loiale. În timp ce era luat, el le-a spus acestora să nu creadă zvonurilor că ar fi demisionat sau trădat. A fost dus în închisoarea miliţiei de pe strada Andrassy, aceeaşi clădire folosită de Gestapo în timpul războiului. Lipsit de breviar, de rozariu, de mediul religios, el şi-a petrecut următoarele 16 zile în torturi şi interogări.
În februarie 1949, a început ruşinosul proces al Cardinalului Mindszenty. La proces a fost îmbrăcat în haine de clovn, batjocorit, acuzat de nu mai puţin de 40 de crime, printre care trădare, conspiraţie împotriva regimului comunist şi că ar fi fost duşman al poporului. Nu a surprins pe nimeni că Mindszenty a fost găsit vinovat. Deşi astfel de crime de regulă erau pedepsite prin spânzurare, el a primit închisoare pe viaţă, deoarece comuniştii nu doreau să facă din el un martir pentru poporul maghiar. Condamnarea lui a provocat însă proteste internaţionale. Atât Winston Churchill cât şi preşedintele Harry Truman s-au exprimat cu vehemenţă împotriva deciziei tribunalului maghiar.

Lumea priveşte
În septembrie 1949 a fost transferat la o închisoare din Budapesta, unde a fost ţinut singur într-o celulă timp de patru ani. Mindszenty îşi amintea mai târziu că în celula sa mică “era o saltea de paie pe care să dorm, o masă, un taburet, o găleată pentru nevoile personale şi alta pentru apă. [...] Nu am primit nici o scrisoare, nici un ziar, singurele mele cărţi fiind breviarul şi Biblia. [...] În fiecare zi spuneam Rozariul de şase ori. În cea mai mare din timp mă rugam” (Time Magazine, “The Mindszenty Story”, 17 decembrie 1956).
Sănătatea lui Mindszenty s-a deteriorat în mod grav, medicul închisorii avertizând că dacă nu va fi transferat în condiţii mai bune, va muri în timp ce ochii lumii sunt aţintiţi asupra lui. Guvernul s-a mai potolit. La 16 iulie 1955, Mindszenty a fost dus la Castelul Puspokszentlaszlo, în sudul Ungariei, reşedinţa de vară a Episcopilor de Pecs. Mindszenty a văzut soarele, copacii şi florile pentru prima oară din 1949. Şi-a refăcut parţial condiţia fizică, iar după câteva luni a fost transferat în Castelul Felsopeteny, din nord. Între timp comuniştii ungari aveau alte probleme. În octombrie 1956, a izbucnit o revoluţie spontană împotriva lor şi a sovieticilor. Revoluţia studenţească din Budapesta a fost susţinută de proteste din întreaga lume. Regimul comunist a căzut, închisorile au fost golite, iar noul guvern a promis alegeri libere.
Printre prizonierii eliberaţi s-a aflat şi Cardinalul Mindszenty. El s-a întors la Budapesta, în vechea sa casă din strada Uri. În următoarele zile a vorbit la radio, făcând apel la moderaţie în tratarea comuniştilor şi îndemnându-i pe unguri să nu caute răzbunare. Bucuria naţiunii a fost scurtă. La 4 noiembrie 1956, guvernul sovietic a trimis Armata Roşie în Ungaria. Premierul maghiar Imre Nagy a adresat cereri de ajutor Occidentului şi l-a sfătuit pe Mindszenty să se refugieze la ambasada americană. Mindszenty şi-a luat reverenda şi s-a îndreptat pe jos spre ambasadă. Pe drum l-a văzut pe Janos Kadar, marioneta sovieticilor, arestând mii de unguri; mulţi au fost deportaţi în Uniunea Sovietică; unii au murit în lagărele de muncă din Siberia. Aproximativ 200.000 de maghiari au părăsit ţara cât au mai putut. Noul regim i-a garantat lui Mindszenty plecarea în Austria, dar acesta a refuzat. Simpla prezenţă a acestui erou naţional era un simbol de speranţă pentru catolicii maghiari – şi o mare ruşine pentru guvernul maghiar.

Avocat în exil
La sfârşitul anilor 1960, situaţia internațională se schimbase. Atât Vaticanul cât şi diplomaţia americană au adoptat abordări diferite faţă de Uniunea Sovietică. Vaticanul îl percepea tot mai mult pe Cardinal ca un obstacol în calea noii strategii de politică externă şi a eforturilor de reapropiere de blocul sovietic, ce ar fi permis detensionarea relaţiilor şi înfiinţarea de noi Dieceze în Ungaria. Cum guvernul american nu mai dorea să îl păstreze în ambasadă, Papa Paul al VI-lea i-a cerut lui Mindszenty să părăsească Ungaria. El a plecat din ţara sa natală la 29 septembrie 1971, stabilindu-se în Viena, Austria. În următorii ani a călătorit prin lume vorbind despre suferinţele catolicilor unguri. La 18 decembrie 1973, s-a retras oficial din funcţia de Arhiepiscop de Esztergom, ceea ce a permis continuarea normalizării relaţiilor dintre Vatican şi Ungaria. Scaunul Arhiepiscopului a rămas vacant cât timp a trăit. A murit la Viena, la 6 mai 1975, la vârsta de 83 de ani, fiind îngropat acolo. În 1991, guvernul ales în mod democratic în Ungaria i-a repatriat rămăşiţele. Acum Cardinalul este îngropat în Bazilica din Esztergom. Curajul său nu a fost niciodată uitat, rămânând un simbol pentru maghiari – şi nu numai – al faptului că ei şi Biserica vor fi liberi într-o zi.

Arhiepiscopul Ioan Robu despre preoţi

Iată două fragmente din Scrisorea Pastorală de Paşte (2010) a Mitropolitului de Bucureşti:

Iubiţi fraţi şi surori,
… mă gândesc la preoţii care slujesc comunicatile noastre de credinţă. Ce s-ar face Biserica fără ei? Cum s-ar trăi Postul Mare şi Paştele dacă ei ar lipsi? Nu în zadar Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a declarat Anul Sfintei Preoţii (iunie 2009 – iunie 2010), căci viaţa de credinţă, viaţa Bisericii este imposibil de imaginat fără prezenţa preoţilor. De aceea Isus, în ajunul pătimirii, la Cina cea de Taină, le-a dat apostolilor darul Sfintei Preoţii, ca prin acest dar plin de mister, să avem printre noi, până la sfârşitul veacurilor, aceste „semne” vii ale prezenţei lui Cristos. Iată cum se roagă preoţii la Sfânta Liturghie a Crismei: „Dumnezeule, tu l-ai uns cu Duhul Sfânt pe Fiul tău unul-născut… dă-ne, te rugăm, darul ca noi, cei făcuţi părtaşi de aceeaşi consacrare, să fim în lume mărturisitori ai misterului răscumpărării”. Avem în această rugăciune o definiţie a preoţilor: „mărturisitori ai misterelor mântuirii”. În această calitate ne însoţesc preoţii, în general, de la botez până la mormânt şi tot ca atare ne-au călăuzit acum de la Miercurea Cenuşii încoace, prin rugăciuni şi meditarea suferinţelor lui Cristos, îndreptându-ne spre adâncul Postului, de unde să ne ridicăm primeniţi şi schimbaţi spre bucuria şi lumina pascală. Drumul crucii, moartea pe lemnul crucii, coborârea în mormânt sunt mistere ale mântuirii pe care preoţii, păstorii noştri sufleteşti, ni le-au împărtăşit în Postul Paştelui. Tot ei ne-au condus la Taina Sfintei Spovezi şi la Taina Sfintei Euharistii: „Eu te dezleg de păcatele tale”; „Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu; luaţi şi beţi, acesta este sângele meu”. Preotul este darul lui Dumnezeu care dăruieşte viaţa lui Dumnezeu. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: „Naşterea spirituală a sufletelor este un privilegiu al preoţilor: ei le fac să se nască la viaţa harului prin intermediul Botezului; prin intermediul lor, noi ne îmbrăcăm cu Cristos”. Într-adevăr, preoţii ne-au călăuzit şi ne-au crescut în credinţa cea dreaptă şi ne-au făcut prin Botez fii ai Bisericii zidite de Cristos.
Prefaţa Liturghiei Crismei din Joia Sfântă spune că Isus, Marele Preot, „a voit ca aceştia (preoţii) să reînnoiască, în numele lui, jertfa răscumpărării neamului omenesc, pregătindu-le fiilor tăi ospăţul pascal”. Ştim că ospăţul pascal este Cina de Taină, Cina preasfântă, jertfa nouă a legământului veşnic, iar preoţilor, prin apostoli şi prin urmaşii lor, odată cu ungerea Duhului, Isus le-a dat această poruncă: „Faceţi aceasta în amintirea mea”. După cele două Sfinte Liturghii din Joia Sfântă, preoţii, după ce şi-au reînnoit făgăduinţele de la Preoţie, ne-au introdus în atmosfera din Vinerea şi Sâmbăta Sfântă, când adoraţia şi rugăciunea luau locul celebrărilor solemne, când comunităţile noastre contemplau moartea pe cruce a Răscumpărătorului şi starea unică a Fiului lui Dumnezeu care a fost pus în mormânt.
Iubiţi fraţi şi surori,
… Am amintit de mai multe ori de preoţi, în prima parte a acestor rânduri. Îmi place să-i „văd” sufleteşte stând în toate comunităţile noastre în mijlocul vostru, rugându-se cu voi, predicându-vă, celebrând Sfânta Liturghie pentru voi, bucurându-se de Paşti cu voi toţi. Vă mulţumesc, dragi colegi preoţi, pentru slujirea voastră, iar pe voi toţi, laici şi clerici, călugări şi călugăriţe, persoane consacrate, vă îndemn să-i iubiţi pe preoţii voştri aşa cum sunt, căci şi ei vă iubesc pe voi aşa cum sunteţi.

+ Ioan ROBU
Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti

RUGĂCIUNE PENTRU PREOŢI

O, Tată preabun, te implorăm pentru preoţii tăi. Trimite asupra lor Spiritul tău de sfinţenie ca ei să prelungească paternitatea ta în mijlocul nostru!
O, Isuse, Lumina neamurilor, dă slujitorilor tăi, preoţi, să vorbească precum vorbeai, să sufere precum sufereai, să ofere precum ofereai, să iubească precum iubeai. Luminează-i cu lumina cea adevărată, nu cea a lumii, dar cea a lui Dumnezeu! Fă ca ei să fie pentru noi sarea pământului şi parfumul prezenţei tale. Pune în inima lor o iubire înflăcărată pentru Sfânta Euharistie!
O, Fecioară Marie, vino în ajutorul nostru! Te rugăm, ascultă cererea noastră, a turmei ce are nevoie de păstori fideli chemării tale! Trezeşte în familii sensibilitate la chemările tale!
Sfântă Fecioară, mereu credincioasă faţă de copiii tăi, fă din noi un popor sfânt, o preoţie împărătească!
Primeşte în inima ta rugăciunile şi jertfele noastre, ca să avem noi vocaţii la preoţie şi la viaţa consacrată! Amin.

Asociaţia Virgo Fidelis

Rugăciunea şi Preoţia lui Vladimir Ghika

Preoţia se primeşte prin rugăciune.

Vorbind despre momentul hirotonirii principelui Vladimir Ghika, biografii, unii dintre ei fiind confidenţi intimi ai săi, vorbesc despre dorinţa acestuia de a deveni preot. Întreaga lui viaţa fusese o continua maturizare a unei vocaţii speciale. Tânăr fiind, a fost sfătuit să-şi trăiască credinţa ca laic, întru-cât în lume era mare nevoie de o mărturie ca a lui, iar lumea în care el avea acces cu atât mai mult. Însă chemarea la preoţia ministerială a fost un glas constant în inima lui, un glas ce se auzea doar în rugăciunea lui privată. Putem fi convinşi că Vladimir se ruga intens ca să poată discerne vocaţia sa la preoţie.

Însă nu era singurul care se ruga. Aceeaşi biografi vorbesc de influenţa pe care a avut-o o soră de clauzură. Aceasta i-ar fi spus: “O singură liturghie pe care aţi celebra-o ar fi infinit mai preţioasă pentru suflete decât tot binele pe care l-aţi face acestora prin activitatea dumneavoastră”. Astfel de cuvinte, pe buzele unei persoane consacrate, sunt semnul credinţei în eficacitatea liturghiei şi al rugăciunii pentru vocaţia celor care o vor celebra. Acea persoană, şi nu numai ea, se ruga pentru preoţia lui Vladimir

Preoţia se menţine prin rugăciune.

Într-o predică Monseniorul Ghika spunea că "preoţia se reînnoieşte în fiecare zi” şi că “în preoţie, harurile nu se primesc toate deodată, … ci se acordă de-a lungul zilelor, după nevoi. De aici decurge necesitatea … de a le cere zilnic”. Cerea harurilor este rugăciune, iar cei care l-au cunoscut, cum ar fi călugării benedictini cu care locuia la Paris, au dat mărturie că părintele Vladimir petrecea ore întregi în tăcere în faţa Sfântului Sacrament.

Chiar dacă ne referim la trăirea preoţiei în apostolat, îl putem vedea pe preotul Vladimir Ghika la Villejuif care atrage pe cei care erau departe de Dumnezeu, ca şi Parohul de Ars, datorită dedicării în rugăciune. La fel făcea la Bucureşti, în apartamentul fratelui său de pe Bulevardul Dacia, sau în spitalul surorilor de caritate şi, în ultimă instanţă, în celulele închisorilor unde a fost obligat să-şi petreacă ultimii ani de viaţă.

Preoţia se vindecă prin rugăciune.

Dumnezeu a făcut ca slujirea lui de preot să se desfăşoare şi printre cazurile foarte dificile, şi doar El cunoaşte numărul convertirilor realizate prin Mons. Ghika. De multe ori Domnul i-a trimis preoţi căzuţi sau care abandonaseră slujirea. Martorii direcţi spun ca aceste profanări ale sacramentului preoţiei îl întristau până la lacrimi. Pe mulţi dintre aceştia i-a ajutat să înţeleagă sensul sacerdoţiului şi astfel au fost recuperaţi. Însă toate acestea nu datorită puterii de a convinge ci prin puterea rugăciunii.

Împreună cu Yvonne Estreme, Monseniorul este considerat inspiratorul fraternităţii spirituale “Virgo fidelis”. Membrii acestei fraternităţi se roagă şi oferă suferinţele pentru sfinţirea clerului. Grupului iniţial al acestei fraternităţi îi cerea deseori susţinere de rugăciune pentru preoţii cu probleme pe care îi însoţea spiritual.

Vedem aşadar că preoţia Monseniorului Ghika este profund legată de rugăciune, în origine, în menţinere şi în acţiune.

Domnul să fie între mine şi tine!

Domnul sit inter me et te! O urare... mai mult decât o urare, o rugăciune... aşa se ruga părintele Valdimir Ghika la începutul meditației despre „Ora sfântă – pentru Joia Mare”. Acest fapt reflectă un gand pe care mi l-am însuşit, poate pentru că spune în cuvinte ceea ce voiam să trăiesc în ministerul meu pastoral. Conștiința preotului de totală dependență de Domnul atunci când lucrează în Via Domnului o consider esenţială pentru stabilitatea în adevăr. „Când cineva vorbește despre Dumnezeu cu semenii săi, în fapt mediul în care se înțeleg este Dumnezeu însușii”, spunea Monseniorul Ghika. Interlocutorii acestuia au fost ajutați să intre în acest mediu și au și rămas în acest mediu. Noi păstorii suntem chemaţi ca şi Vladimir Ghika să invităm, să ajutăm, să conducem spre comuniunea cu Dumnezeu. Prin aceste pagini urmăresc să împărtăşesc idei ca aceasta. Trăiri şi conştiinţe de păstări care ne pot lumina si încuraja în ceea ce facem. „Nimic din ceea ce voi încerca, cu grația lui Dumnezeu, să scot pentru voi din sufletul meu, nu va ajunge la sufletul vostru, dacă nu s-a născut din mine în Dumnezeu, luat în Dumnezeu pentru voi, dus de El în voi și în voi primit pentru El.” Încredinţez Domnului acest proiect dedicat confraţilor mei pentru ca cei încredinţaţi grijii noastre să aibă în noi adevărate călăuze.