„Doamne, măreşte în noi credinţa!” (Lc 17,5). Această cerere a apărut spontan în discipoli atunci când Domnul le vorbea despre milostivire şi a spus că trebuie să iertăm de şaptezeci de ori câte şapte. „Măreşte în noi credinţa”, cerem şi noi, la începutul acestei conversaţii. Cerem asta cu simplitatea Catehismului, care ne spune: „Pentru a trăi, a creşte şi a persevera în credinţă până la sfârşit, trebuie s-o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie să-i cerem Domnului s-o mărească”. Este o credinţă care „trebuie să acţioneze «prin intermediul carităţii» (Gal 5,6; cf. Iac 2,14-26), să fie susţinută de speranţă (cf. Rom 15,13) şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii” (nr. 162).
Mă ajută să mă sprijin pe trei puncte ferme: amintirea, speranţa şi discernământul momentului. Amintirea, cum spune Catehismul, este înrădăcinată în credinţa Bisericii, în credinţa părinţilor noştri; speranţa este ceea ce ne susţine în credinţă; şi discernământul momentului îl am prezent în momentul când acţionez, când pun în practică acea „credinţă care acţionează prin intermediul carităţii”.
