11 maggio 2014 - Mesajul Sfântul Părinte Papa pentru Ziua Mondială de rugăciune pentru vocații

Papa Francisc și un seminarist din Noha

Vocaţiile, 

mărturie a adevărului

Iubiţi fraţi şi surori!

1. Evanghelia relatează că "Isus străbătea toate cetăţile şi satele... Văzând mulţimile, i s-a făcut milă de ele, căci erau istovite şi părăsite ca nişte oi care nu au păstor. Atunci le-a spus discipolilor săi: «Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul său»" (Mt 9,35-38).
Aceste cuvinte ne surprind, pentru că ştim cu toţii că mai întâi trebuie arat, semănat şi cultivat pentru a putea după aceea, la timpul potrivit, să se aibă un seceriş îmbelşugat. În schimb Isus afirmă că "secerişul este mare". Dar cine a lucrat pentru ca rezultatul să fie acesta? Răspunsul este unul singur: Dumnezeu. Desigur ogorul despre care vorbeşte Isus este omenirea, suntem noi. Şi acţiunea eficace care este cauză a "rodului mult" este harul lui Dumnezeu, comuniunea cu El (cf. In 15,5). Aşadar, rugăciunea pe care Isus o cere Bisericii se referă la cererea de a mări numărul celor care sunt în slujba Împărăţiei sale. Sfântul Paul, care a fost unul dintre aceşti "colaboratori ai lui Dumnezeu", în mod neobosit s-a dedicat pentru cauza Evangheliei şi a Bisericii. Având conştiinţa celui care a experimentat personal cât de mult voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu este de nepătruns şi iniţiativa harului său este originea oricărei vocaţii, Apostolul le aminteşte creştinilor din Corint: "Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu" (1Cor 3,9). De aceea, apare înlăuntrul inimii noastre mai întâi uimirea datorită unui seceriş îmbelşugat pe care numai Dumnezeu poate să-l dăruiască; după aceea recunoştinţa faţă de o iubire care mereu ne precede; în sfârşit adoraţia faţă de lucrarea îndeplinită de el, care cere adeziunea noastră liberă de a acţiona cu el şi pentru el.

2. De atâtea ori ne-am rugat cu cuvintele psalmistului: "El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul său şi turma păşinii sale" (Ps 100,3); sau şi: "Domnul l-a ales pe Iacob, pe Israel, ca să-i aparţină" (Ps135,4). Ei bine, noi suntem "proprietate" a lui Dumnezeu nu în sensul posesiei care ne face sclavi, ci al unei legături puternice care ne uneşte cu Dumnezeu şi între noi, conform unui pact de alianţă care rămâne în veci "pentru că veşnică este îndurarea lui" (Ps 136). În relatarea chemării profetului Ieremia, de exemplu, Dumnezeu aminteşte că el veghează încontinuu asupra fiecăruia pentru ca să se realizeze cuvântul său în noi. Imaginea adoptată este aceea a ramurii de migdal care înfloreşte primul între toate plantele, anunţând renaşterea vieţii primăvara (cf. Ier 1,11-12). Totul provine de la el şi este darul său: lumea, viaţa, moartea, prezentul, viitorul, însă - asigură apostolul - "voi sunteţi ai lui Cristos şi Cristos este al lui Dumnezeu" (1Cor 3,23). Iată explicată modalitatea de apartenenţă la Dumnezeu: prin raportul unic şi personal cu Isus, pe care Botezul ni l-a conferit încă de la începutul renaşterii noastre la viaţa nouă. Aşadar, Cristos este cel care încontinuu ne interpelează cu Cuvântul său pentru ca să ne punem încrederea în el, iubindu-l "din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea" (Mc 12,33). De aceea, orice vocaţie, chiar şi în pluralitatea drumurilor, cere mereu un exod din noi înşine pentru a centra propria existenţă pe Cristos şi pe Evanghelia sa. Fie în viaţa conjugală, fie în formele de consacrare călugărească, fie în viaţa sacerdotală, este nevoie să se depăşească modurile de a gândi şi de a acţiona neconforme cu voinţa lui Dumnezeu. Este un "exod care ne duce la un drum de adorare a Domnului, de slujire a lui în fraţi şi în surori" (Discurs la Uniunea Internaţională a Superioarelor Generale, 8 mai 2013). De aceea suntem chemaţi cu toţii să-l adorăm pe Cristos în inimile noastre (cf. 1Pt 3,15) pentru a ne lăsa cuceriţi de impulsul harului conţinut în sămânţa cuvântului, care trebuie să crească în noi şi să se transforme în slujire concretă faţă de aproapele. Nu trebuie să ne fie frică: Dumnezeu urmăreşte cu pasiune şi competenţă lucrarea ieşită din mâinile sale, în fiecare perioadă a vieţii. Nu ne părăseşte niciodată! Are la inimă realizarea proiectului său cu privire la noi şi, totuşi, vrea să-l obţină cu asentimentul nostru şi colaborarea noastră.

3. Şi astăzi Isus trăieşte şi merge în realităţile noastre ale vieţii obişnuite pentru a se apropia de toţi, începând de la cei din urmă, şi pentru a ne vindeca de infirmităţile şi bolile noastre. Mă adresez acum celor care sunt bine dispuşi să asculte glasul lui Cristos care răsună în Biserică, pentru a înţelege care este propria vocaţie. Vă invit să-l ascultaţi şi să-l urmaţi pe Isus, să vă lăsaţi transformaţi în interior de cuvintele sale care "sunt duh şi sunt viaţă" (In 6,62). Maria, Mama lui Isus şi a noastră, ne repetă şi nouă: "Faceţi tot ce vă va spune!" (In 2,5). Vă va face bine să participaţi cu încredere la un drum comunitar care să ştie să elibereze în voi şi în jurul vostru energiile cele mai bune. Vocaţia este un rod care se coace în ogorul bine cultivat al iubirii reciproce care devine slujire reciprocă, în contextul unei vieţi ecleziale autentice. Nicio vocaţie nu se naşte de la sine sau nu trăieşte pentru ea însăşi. Vocaţia provine din inima lui Dumnezeu şi încolţeşte în pământul bun al poporului credincios, în experienţa iubirii fraterne. Oare nu a spus Isus: "Prin aceasta vor recunoaşte toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii" (In 13,35)?

4. Iubiţi fraţi şi surori, a trăi această "măsură înaltă a vieţii creştine obişnuite" (cf. Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31), înseamnă uneori a merge împotriva curentului şi comportă a întâlni şi obstacole, în afara noastră şi înlăuntrul nostru. Isus însuşi ne avertizează: sămânţa bună a Cuvântului lui Dumnezeu este adesea furată de Cel Rău, blocată de suferinţe, sufocată de preocupări şi seducţii lumeşti (cf. Mt 13,19-22). Toate aceste dificultăţi ar putea să ne descurajeze, făcându-ne să ne concentrăm asupra unor căi aparent mai comode. Însă adevărata bucurie a celor chemaţi constă în a crede şi a experimenta că el, Domnul, este fidel, şi cu el putem merge, putem fi discipoli şi martori ai iubirii lui Dumnezeu, putem deschide inima la idealuri mari, la lucruri mari. "Noi, creştinii, nu suntem aleşi de Domnul pentru lucruşoare mici, mergeţi mereu mai departe, spre lucrurile mari. Jucaţi viaţa pentru idealuri mari!" (Omilie la Liturghia pentru cei care urmează să primească Mirul, 28 aprilie 2013). Vouă Episcopi, preoţi, călugări, comunităţi şi familii creştine vă cer să orientaţi pastoraţia vocaţională în această direcţie, însoţindu-i pe tineri pe parcursuri de sfinţenie care, fiind personale, "cer o adevărată pedagogie a sfinţeniei, care să fie capabilă să se adapteze la ritmurile fiecărei persoane. Ea va trebui să integreze bogăţiile propunerii adresate tuturor cu formele tradiţionale de ajutor personal şi de grup şi cu forme mai recente oferite în asociaţiile şi în mişcările recunoscute de Biserică" (Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, 31).

Aşadar să dispunem inima noastră să fie "pământ bun" pentru a asculta, a primi şi a trăi Cuvântul şi astfel a aduce rod. Cu cât vom şti să ne unim mai mult cu Isus prin rugăciune, Sfânta Scriptură, Euharistie, sacramentele celebrate şi trăite în Biserică, prin fraternitatea trăită, cu atât va creşte mai mult în noi bucuria de a colabora cu Dumnezeu în slujba împărăţiei milostivirii şi a adevărului, a dreptăţii şi a păcii. Şi recolta va fi îmbelşugată, proporţionată cu harul pe care cu docilitate vom fi ştiut să-l primim în noi. Cu această dorinţă, şi cerându-vă să vă rugaţi pentru mine, împart din inimă tuturor binecuvântarea mea apostolică.

Din Vatican, 15 ianuarie 2014

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

publicat pe www.ercis.ro